O SINGURATATE PREA ZGOMOTOASA

Una dintre cartile mele preferate. O placere sa o revad in randurile de mai jos.

„Atunci când citesc, nu citesc de fapt, iau doar frazele frumoase, le savurez ca pe bomboane, ca pe un pahar de lichior pe care-l beau încet, până când simt că ideea se răspândeşte în mine, ca alcoolul. Şi astfel, se resoarbe în mine, se resoarbe în creierul şi în inima mea, făcând să-mi pulseze venele până la rădăcina vaselor sanguine.”

Într-un spaţiu totalitar, fără libertate de mişcare, Hanta, personajul-narator, ne relatează trista sa poveste. Bun venit în pivniţa întunecată şi rece, plină de cărţi vechi şi şobolani, unde îşi duc existenţa o presă îmbătrânită şi un om menit să reducă la tăcere autori nepreţuiţi şi înscrisuri valoroase. Timp de 35 de ani Hanta a presat hârtie veche. În tot acest timp şi-a iubit munca, a salvat acele cărţi pe care le-a îndrăgit, şi şi-a frânt inima printr-o simplă apăsare de buton, conducând spre pieire restul volumelor.În timp de şobolanii duceau o luptă crâncenă pentru câştigarea unui spaţiu în pivniţă, Hanta era bântuit de fontomele cărţilor prăpădite.

Pentru Hanta, cărţile şi berea însemnau totul. Prin ele trăia, evolua sau decădea, iubea, evada din realitatea restrictivă şi copleşitoare sau se afunda în singurătatea prea zgomotoasă. Chiar dacă nu există o acţiune dinamică, cu răsturnări de situaţie, emoţiile protagonistului nostru sunt contagioase. Prin vocea sa, Hrabal a redat realitatea distorsionată a ţării sale natale Cehia, într-o perioadă întunecată. O ţară acaparată de comunism, războaie, tratamente inumane şi, nu în ultimul rând, afectată de cenzură şi controlul actelor creative, operele preţioase circulând multă vreme în samizdat. Acest lucru este foarte clar redat în următorul citat:

„Locuiesc într-un fost regat, unde a existat şi persistă încă obiceiul, chiar obsesia, să se comprime cu multă răbdare în minte gânduri şi imagini care aduc cu ele o bucurie de nedescris precum şi o tristeţe încă şi mai mare. Trăiesc între oameni care, pentru un pachet de gânduri comprimate, sunt capabili să-şi dea chiar şi viaţa.”

De ce citim? Cu ce rămânem din urma lecturii? Avem ceva de învăţat din cărţi? În romanul lui Habral vom găsi nenumărate răspunsuri pentru aceste întrebări, ba mai mult, ne vom simţi ca într-un carusel, purtaţi prin operele preţioase ale lui Nietzsche, Goethe, Schiller şi Kant. Scris într-un limbaj poetic, metaforic, romanul poate fi considerat un îndemn la lectură. Trăim într-o perioadă în care ne este permis să citim ce dorim, cât timp dorim, fără restricţii şi constrângeri. Nu mai trăim în contextul infernal al totalitarismului, copleşitor prin ură, teroare, discriminare şi cenzură, ci într-o societate structurată şi întreprinzătoare. Avem drepturi şi libertate de exprimare. Ar trebui să fim recunoscători pentru faptul că libertatea de creaţie nu mai este privită ca una dintre cele mai mari pericole la adresa regimului. Şi exemplul cel mai clar şi dureros ne este servit prin intermediul lui Hanta. Un om simplu, hotârat să facă faţă regimului, cu o dragoste măreaţă faţă de cărţi, dar infimă pentru a le putea salva.

Pentru a încheia într-o notă pozitivă, vă voi spune următoarele afirmaţii:Hanta iubeşte cărţile. VOI iubiţi cărţile. Si printr-o simplă asociere, VOI îl veţi iubi pe Hanta.

„Cerurile nu sunt umane, dar există ceva mai uman decât cerurile, compătimirea şi dragostea, pe care le-am uitat şi le-am rătăcit.”

January 1, 2015 | Categories: The Irreverence of Categorising | Leave a comment