The Irreverence of Krakow

Something new…

There are so many people I have been meaning to reverently mention here since Easter, people I met or learnt more about during inspiring events over this past month and a half, that I’d like to call on my good friend and fellow blogger Stefan‘s muse, that goddess called conciseness, and hope to remember them all.

Two special people prompted the writing of this post:

Mr Aleksander Semlak, who celebrated his 85th birthday yesterday, during a picnic organised with the care and culinary support of my Romanian students, along with the director of the only private School providing Romanian courses in the city, and Mrs Sylwia Wallis-Korzeniowska, founder and director of one of the most prestigious English Language Schools in Krakow. It is thanks to them, their wonderful spirit, and their forward thinking that I found myself encouraged to dream, once again, about something new.

It is a wonderful feeling to find yourself inspired to dream, wide awake,  without limitations, and embrace novelty in the peaceful company of other dreamers, sparkles flying from one gaze to invisible stars (by day, mind you) and back to other dream gazers. Like any new look on the world, contemplating something new is a timeless delight. It can occur  as casually as a sunny sky overturning  a bad weather forecast, in spite of all odds. Every dream we allow ourselves to dream is another victory over all kinds of defeatism, like the times tainted with doubtful “why-s” and “what for-s”.

Something new always seems to come as a surprise,

as something worth putting on a smile for. 

And so it was that May 8th could, and did, in fact,

smile at May 9th,  when I was invited to give a reading from my book of poems at the inauguration of the Romanian corner at the Voivodeship Public Library in Krakow. 

Saturday morning, April 29th, could, yet didn’t smile at Sunday evening, April 30th,  when I had the pleasure of listening to the brilliant double-bass player Avishai Cohen, whose show concluded the 18th International Jazz Festival in Krakow. 

Nevertheless, it had plenty of time  to smile afterwards, with its ears, as much as with anything else – as rhythm is and remains all-pervasive. As a matter of fact, it still smiles today, June 3rd.

The Festival of Romanian Culture held in Krakow (26-29th of April, 2012), along with the The Fidelity of Images. Rene Magritte and Photography (18th of April – 10th of June, 2012), yet another inspiring exhibition with rare photos and videos by Rene Magritte, at the International Cultural Centre, also highlighted the rainy month of April. 

Tomorrow, and even later today,

can always bring along something new. 

Like the May strawberries April knew nothing about,

that I am  about to have for dinner…

right now.  

Advertisements

Writers Passing Through Krakow: Zadie Smith and Gabriela Adamesteanu as Seen by Alina Alens

Today, on what is deemed to be the international Day of Poetry, I happened to have a meeting with one of my students, Mariusz Walczak, who translated to me from Polish an interview with Zadie Smith  taken after the Czeslaw Milosz Literature Festival, and published in the first issue of the book magazine “Ksiazki” in July, last year.

Zadie Smith and Alina Alens (Photo by Tomasz Wiech)

While discussing the questions, answers and several inevitable translation issues as we went through the interview, I was brought back to the meeting with Romanian writer Gabriela Adamesteanu in Krakow 7 days ago, on the occasion of the release of her novel, “Dimineata pierduta”, in Polish translation “Stracony Poranek”, albeit across three languages – Polish, English, and Romanian -, a linguistic reality I am by now familiar with, by force of circumstance. 

Both authors happened to be, in 2011 and last week, at their second visit to the city of Krakow. As a temporary city resident since late 2006, I was fortunate to meet them both, exchange a few words, and offer each of them a copy of my book of poems “The Incomplete Fantasy We Call Love”.

To paraphrase Zadie Smith – via Mariusz’s translation that I am grateful for :), Thank you, Mariusz!, we live in a world that favours non-fiction/ the things that actually happen(ed), over fiction/ the things that occur(ed) in an author’s imagination, a world in which people have lost their patience for being guided into fictional worlds of sorts – all except, maybe, some educated elites within the contemporary reading public. Is it a stretch of the imagination to say that living in one’s head as a self-exploring writer nowadays is more than a risky business, verging on a kind of self-imposed social isolation?

Asked what type of literature she prefers to write, Zadie Smith gives a two-fold answer, saying that she writes articles, essays and reviews  requested by various publications for practical reasons and with  immediate results, whereas writing a novel is a much more unpredictable endeavour. That is because while writing a novel a writer can dive in and disappear for what can sometimes end up to be years. Gabriela Adamesteanu is, in her turn, well-known for her non-fictional review and article writing in the Romanian cultural press. When asked if her non-fiction writing sometimes blends into her fiction, she asserted that, even though the research for certain articles could work to the advantage of something she writes, the fictional worlds stand alone, uniquely anchored in the imagination, no palpable reality strings attached.

 The greater part of the interview with Zadie Smith, as well as the greater part of the meeting with Gabriela Adamesteanu, rested in a talk on different aspects and qualities of literary speech, in other words, on the mechanics of the dialogue that the literary characters engage in. According to Zadie Smith, there are three categories of writers when it comes to the art of dialogue, which she does not see as an outdated strategy for building characters: there are writers like J. D. Salinger, who write sparkling, natural dialogues with ease and perfect intuition, writers whose characters tend to sound like themselves (in terms of humour, tone, concepts, phrasing and the like), which lends them a certain artificial quality, like the School of Saul Bellow, and writers like John Updike, for whom dialogue is nothing complicated, and who tend to always preserve and observe a certain thesis behind their characters’  speech. Each category of characters created by these three types of writers is different, some being kept willingly diverse, others remaining homogenous. In the case of Gabriela Adamesteanu, the characters of her novel released  in Polish translation last week refuse to remain homogenous, and their language, the main topic of that and many other literary meetings, we were told, spanned the Romanian social hierarchy from its very  top to its very bottom, in a manner that has made it such a daring challenge for any translator, and so true to the reality of the Romania of the inter- and post-war period, that the author herself confessed that when she thought of her book being one day translated into another language, that possibility was as far from reality (as she saw it) as astronomically possible.

In writing the text of the five scenes of the play “Born A Foreigner” for the Talking About Borders international drama competition, over  two weeks before  December 21st, 2011 – coincidentally a year before the Mayans predicted end of the world, I myself  was confronted with the challenge of creating strong, independent characters with voices of their own, while prserving the intended meaning of their sentences. The most challenging character voice in the play was Wido’s, as he is a character whose English, the original language the play was written and meant to be acted in, is not very good, so that the risks involved in illustrating his linguistic limitations proved very high. “Is the character’s language that bad, or does this author have no clue about how to write?” became the question. As “Born a Foreigner” was written as a play, I decided to use correct language and, instead of  inserting pauses and mistakes, I (subsequently) added introductory notes in which I advise the actor playing Wido to improvise and reduce the language of the character as he sees fit:

 ACTORS’ NOTES: The language used by Wido, Alta, and Nomura in order to communicate is not their mother tongue. The original language of the play is English, which Alta and Nomura have a good knowledge of. Wido’s knowledge of this language (or the language the play is translated in), on the other hand, is more limited than the other two characters’. Therefore, the actor playing Wido’s part has to make use of pauses, hesitations, or mistakes and insert involuntary linguistic inaccuracies while communicating. The texts of the two scenes of Act 1 include the lines that Wido would have used if he had spoken English (or the language the play is translated in) well. Each of Wido’s lines is subject to alteration. As a result, Alta and Nomura’s lines may also undergo changes. Wido’s linguistic difficulties remain consistent throughout the play, throughout Act 1 and Act 4, respectively. In spite of language mistakes, the general impression conveyed by the two scenes of Act 1 is one of apparently successful communication.

Clever trick? Lazy writer who makes life hard for the actor who happens to play Wido and the director who happens to direct the play? May the audience decide. I am ready for any outcome, as I assume each of the writers passing through Krakow might be, should they decide to have their words performed on stage. When Gabriela Adamesteanu’s “Wasted Morning” was put on stage in 1987 by Catalina Buzoianu, it  became a cultural centre of interest at a time when the Ceaușescu regime had entered its more repressive phase. I promise to be back with impressions from the first performance of “Born A foreigner”, in Poland or elsewhere there are still skin colour lessons to be learnt. For now, I am just passing through, from winter into spring, from circles of silence into other circles of silence, in this border-line fictional world of the blogosphere.


10 Best Krakow Hangouts

Krakow is at the heart of many writers and artists. Here are novelist James Hopkin’s

favourite hangs in the city.

Mocak graffiti

Graffiti near the Museum of Contemporary Art, Krakow. Photograph: James Howard

Museum of Contemporary Art in Krakow (Mocak)

One entrance carries the glittering sign, “Kunst macht frei” (art makes you free). The pun is not arbitrary. The museum, designed by Italian architect Claudio Nardi, has been built on the site of Oskar Schindler’s factory in the city’s post-industrial Zablocie district, retaining one of the original walls and adapting six other buildings. The History Museum’s Story of Nazi Occupation is also on-site.

There are glass floors, complex walkways, slanting roofs with skylights. The warehouse atmosphere (which, in the basement, can feel like an underground car park) is broken up by cubby holes, intimate film rooms, video-boxes and a lively mix of genres. 
 Ulica Lipowa 4, +48 12 263 40 00, mocak.com.pl/en, £1.90 (free on Tues), children under seven free. Open Tues-Sun 11am-7pm

Ulica Kanonicza

Ulica Kanonicza Krakow Photograph: James Howard

My favourite street in Krakow, a cobbled lane of 14th-century townhouses leading to the Wawel Castle, is beautiful by day or night. There’s the Kawiarnia Literacka (Literary Cafe) at No 1, an old-school subterranean cafe and a former haunt of writers during communist times. Next door is the Cricot Theatre, Tadeusz Kantor’s avantgarde theatre (tinyurl.com/cricottheatre). Walk among the eerie machines and mannequins of this subversive director’s work. At No 11, you’ll find Bona: Books and Coffee, with a selection of Polish books translated into English (bonamedia.pl). Before you reach the castle, don’t forget the house where Pope John Paul II lived when he was Archbishop of Krakow (1951-67).

The Jewish district of Kazimierz

No-Bo, Krakow No-BoNo-Bo (Ulica Meiselsa 24, restauracja-nobo.pl) is a new 50s-style cafe-diner with film posters, good coffee, daily specials from 17zl (£3.30) and a wide-ranging menu including breakfasts both English and Polish. Next door you’ll find the delightful Mleczarnia, a former Jewish milk bar, with an interior of gramophones and candelabras and sepia photographs. There’s a lovely garden opposite, one of the best spots in the city when the chestnut and cherry trees are in full bloom.

Ulica Józefa, Kazimierz

Love Krove, Krakow 

Love Krove. Photograph: glodnawrazen.com.pl. 

This is a fascinating street of antique shops (starocie) and offbeat boutiques including, No 20, Butik (ideafix.pl), which features only Polish designers. At No 8 Love Krove (facebook.com/lovekrove) is an almost unbearably trendy burger joint for hungry hipsters. Choose from a dozen burgers (£3.20-£6), and squeeze between the brightly coloured furnishings, the chunky spectacles and those angular hair-dos-and-don’ts. Still, it’s a first for Krakow.

For cafe-bars, find a cushioned nook in the small, rambling rooms of Eszewaria (No 9), or cross the road to sister bar Esze (No 18), my retreat of choice, with its low-slung armchairs, old sofas and lamps, drums as tables, swing-seats at the bar, and a real fireplace and smoking room. There’s Fairtrade coffee, and – a trend at the moment – unpasteurised Polish beers such as Perla and Ciechan.

Warning: Ulica Józefa Nos 8-13 (including Eszewaria) will close in the not-too-distant future as the buildings are owned by the church and they want to build … a hotel!

Accommodation

Hotel Copernicus Hotel CopernicusSodispar (sodispar.pl) is a friendly agency renting basic twin-bed studios for 150zl (£30) or luxury apartments for up to 10 people for 490zl (£98). Its old town flats are on the best streets, within walking distance of the main square, and for my zloty, the best value for kipping in Krakow. Repeat guests are rewarded with a 20% discount, and the website carries last-minute offers.

For those looking to the stars, the Hotel Copernicus (Ulica Kanonicza 16, hotel.com.pl, doubles from £85) is a consummately stylish hotel named after the Polish mathematician-astronomer Mikolaj Kopernik, who studied in the city. The Copernicus is the sister hotel of the Stary (staryhotel.com, doubles from £175), where the England team will be staying, but offers a much quieter spot beneath Wawel Castle, a suite with a restored 15th-century fresco and a dining room with a 16th-century wooden ceiling, plus 29 sophisticated rooms of dark oak and leather. A swimming pool in the medieval cellar completes the elegance.

Podgórze

podgorze bridge, Krakow Pódgoerze Bridge. Photograph: James Howard

Podgórze is a working-class area being revitalised by bohos fleeing the tourist-flooded centre and Jewish district. The recent Laetus Bernatek footbridge (named after a local monk) has opened up previously dark and dangerous areas both sides of the river.

Drukarnia (Ulica Nadwislanska 1, drukarniaclub.pl/english.htm) is a happening venue, ideal for enjoying sunsets over the River Wisla. The cafe-club has a basement for concerts and DJ nights, a saloon-style smoking room and a smarter side with velvet seats, a long bar and huge windows on the river.

A tower block behind sports work by the famous Italian graffiti artist Blu. Back on the other side of the bridge, there’s Cocon gay club (Ulica Gazowa 21); the owner, Janusz, once worked for Radio Free Europe.

Underneath Cocon, you’ll find the Teatr Nowy (teatrnowy.com.pl) patronised by the transsexual MP Anna Grodzka, and currently running an adaptation of Michal Witkowski’s Lovetown, a funny and ribald look at gay life in Poland. Round the corner, there are two new cafes as you approach the bridge from the city side: Mostowy Art Cafe (Ulica Mostowa 8) is a large and elegant gallery cafe, while Po Drodze (“on the way”), next door, offers a cosy old kitchen feel in which you can take your coffee with a vodka shot.

Restaurants and bakeries

Pod Baranem, Krakow Pod Baranem, Krakow

Though Wentzl (Rynek Glowny 19, restauracja.wentzl.pl/eng/indexeng.html) is still prospering after more than 200 years of superior dining, my current favourite is Pod Baranem (Ulica Sw. Gertrudy 21, podbaranem.com/english.html), a father-and-son-run enterprise, frequented by Polish presidents, painters and poets, who sit beneath paintings by the leading contemporary artist Edward Dwurnik. It’s quiet and low-lit, serving the very highest quality Polish food: hunter’s stew, homemade pork sausages, pork jelly, venison pâté with Cumberland sauce. Also try piernik ginger cake with coffee butter and cherry vodka, followed by a shot of homemade walnut vodka. What’s more, the male-only staff have all attended waiters’ school, making the service attentive and friendly – a rare treat in Poland. The lunch menu is a mere 18zl (less than £4) an evening meal from around £10 per head plus drinks.

Krakow chatter is of the Gessler Restaurant, a new sensation at the otherwise outmoded Hotel Francuski (Ulica Pijarska 13). A famous Warsaw TV chef, Adam Gessler, has moved to the city to revitalise this old hotel’s kitchen. The results have been dramatic, turning a previously empty restaurant into a spot very popular with those in the know, not surprising at 20zl (£4, double that for evening) a pop for a lunch menu of, for example, pea soup, veal cutlet and dessert.

Krakow is a ciasto-miasto, a cake city. Cupcake Corner (Ulica Bracka 4,cupcakecorner.pl) has daily variations of coffee and cupcakes, from carrot to liquorice. The Michalscy Cukiernia (michalscy.pl) cake shops are probably best value and you can find them all over the city, serving up the calorie-clocking Polish delicacies of szarlotkaapple cake, sernik cheesecake and 10cm-tall towers of pink cream sandwiched in flaky pastry.

Festivals

Zadie Smith, Milosz festival 

Zadie Smith, Milosz festival. Photograph: Tomasz Wiech

Small wonder the city is applying for status as a Unesco City of Literature. Krakow hosts the Milosz Festival in May (milosz365.eu), and the Conrad Festival in November (conradfestival.pl/en). Milosz is one of the city’s two Nobel prize winners for literature, whereas Joseph Conrad spent his childhood years in the city.

I’d also recommend the Sacrum Profanum (sacrumprofanum.com/en), Film (kff.com.pl/en), and Off Kamera (offpluscamera.com) festivals. The city is very proud of its new Opera House (opera.krakow.pl/otwarcie_en.php), whereas Nowa Huta, a communist-era workers’ district, has a nascent arts scene, including the theatre/venue Laznia Nowa (laznianowa.pl/laznianowa/index.php/en). Check out the Coke Live Festival in August (livefestival.pl/en) and the Selektor Festival in June (selectorfestival.pl/news_en.html) for live music with increasingly impressive line-ups.

Bar-clubs

Ambasada Sledzia Ambasada Sledzia

Ambasada Sledzia (“The Herring Embassy”, Ulica Stolarska 8-10,tinyurl.com/ambasada) is so named as it’s opposite the American Embassy, so you get a 24-hour police guard to go with your drinking. Non-pasteurised Kasztelan beer, a glass of wine and a shot of vodka are all at 4zl (80p). “Polish tapas” means cheap sandwiches and soups, plus herring in oil, sour cream or beetroot. Herring is known to go well with vodka, hence the Polish saying, “a fish likes to swim”.

The bar-club Rozrywki Trzy (Ulica Mikolajska 3, tinyurl.com/rozrywki), run by the owners of the legendary Piekny Pies (piekny-pies.pl), has an underground dancefloor, and hosts gigs and film nights.

Adventurous types should seek out Literki (“letters”, Ulica Berka Joselewicka 21), down a dark side street a 10-minute walk from the centre, and behind a metal door, with a roster stretching from jazz jams to “dubstep & grime” nights. You have to keep your ear to the ground to find out what’s going on in this place.

Walks and wanderings

The Planty, Krakow

 The Planty. Photograph: Alamy

You must walk the chestnut-lined strip of gardens, known as Planty, that circles the city alongside the old walls. It’s a lovely walk all year round and a great way to see local history and people alike. In the centre, wander along Sw. Marka and Sw. Tomasza streets, browsing small galleries (Sw. Tomasza 22, galeriafotografii.eu), antiquarian bookshops and many fine churches, before heading to one of Krakow’s best-kept secrets, the roof-cafe of the Music Academy (Sw. Tomasza 43) for unrivalled views of the city. Only don’t tell anyone I told you.

James Hopkin is the author of Winter Under Water and the award-winning short story Even the Crows Say Krakow (Picador, £1.99,tinyurl.com/eventhecrows). His Dalmatian trilogy of short stories will be broadcast on BBC Radio 4 on 1, 8 and 15 January at 7.45pm.


In pas de reverenta – Discurs de 1 Decembrie

The Main Public Library in Krakow, December 1st, 2009

Despre devenirea și nașterea poeziei în trupul unei limbi străine

Discurs ținut de Alina Alens,

cu ocazia lansării cărții sale de poezie și a zilei naționale a României

1 Decembrie 2009

la Biblioteca Județeană din Cracovia

Versiune de traducere a primei poezii din volumul „The Incomplete Fantasy We Call Love”

Alina Alens

Când dragostea îmi împrumută glasul

În care colț, te-am întrebat aseară-n vis,

Se-ascunde, dincolo de șoaptă, glasul meu?

Ești tu aceea care mă va învăța să îmi găsesc în rătăcire vocea?

Pierdut în tunet și tumult, și în castele de cuvânt,

Cum părăsește glasul meu tăcerea?

„De cântec glasul tău e-ademenit.”

Răspunsul tău, în vis, m-a liniștit.

Ecoul gol din gândul rău,

Ecoul plin de gând venin,

Ecoul care mi-a răpus orice răspuns,

De el m-ascund și glasul mi-l feresc,

Ascult atent.

Când glasul nu-l aud, mă tem că l-am pierdut deja,

Mă tem că nu-l voi mai găsi în nici o șoaptă.

E un mister când glasul meu dispare,

E o minune când îl regăsesc.

Am început, deja, să cânt…

Cracovia, 2007

Rădăcini

Glasul, ființă a poeziei și a cântecului, trup al cuvântului scris și rostit, se leagă pentru mine foarte strâns de dragoste.

„Incompleta fantezie pe care o numim dragoste,” publicată la sfârșitul lunii aprilie, 2009, a fost scrisă în aproximativ două luni, de la mijlocul lunii mai până în 17 iulie, 2007, la opt luni după venirea mea în Cracovia.

Deși scriu în limba engleză, rădăcinile pe care le revendic aparțin în esență, părții mele de Românie și Polonie. De la mamă am dobândit, cred, puterea cuvântului, de la tată, liniștea și cântecul. Numele pe care l-am primit de la părinți, Cîrlănescu, este un nume foarte respectat în orașul în care m-am născut, Sfântu Gheorghe. La fel ca tatăl meu, Nicolae, mama mea, Florica, a studiat Dreptul. Ambii părinți au lucrat la Prefectura Județului Covasna. Tatăl meu, fidel acestui loc de muncă până în ultimul moment, a fost, pe rând, jurist, șef de birou, secretar general și subprefect. În cei 39 de ani de muncă, a câștigat respectul tuturor celor cu care a colaborat. De aceea simt, poate, un sentiment de familiaritate când traversez Plac Wszystkich Swietych, unde își are sediul instituția similară prefecturii din România, Zarząd.

Numele Alens s-a născut în 2007, odată cu poeziile. Este inspirat de o melodie familiară: Ali…, Ale… – așa ne chema tata pe mine și pe sora mea, Alexandra. Care sunet e mai frumos, m-am întrebat, decât melodia din numele copiilor tăi? Așa am ales acest pseudonim, adăugând „n” din Alens de la inițiala tatălui meu.

Alina Cîrlanescu s-a născut în România. Alina Alens s-a născut în Cracovia, câteva luni după mortea tatălui meu. Este un pseudonim prin care îl onorez și care mă onorează. ALENS este și numele proiectului meu muzical, pe care l-am inițiat la întoarcerea mea în Cracovia, pentru cel de-al doilea an la rând, în octombrie, 2007.

Reîntorcându-mă la rădăcini, trebuie să menționez câțiva dintre mentorii mei de-a lungul timpului petrecut în România.

Profesoara mea de limba și literatura română din liceu, Marianne Iliescu, este un om de litere cu o memorie fantastică. La fiecare lecție din timpul liceului Marianne Iliescu făcea dovada unei mari subtilități analitice. De la ea care am învățat, din liceu, teorie literară și istorie literară cu multiple trimiteri la literatura universală, materii pe care studenții le studiază în primii ani la Facultatea de Litere. Doamna Iliescu are abilitatea rară de a stoca informații. Ceea ce era remarcabil era faptul că modalitatea dumneaei de memorare și rememorare era caietul sau cuvântul nostru. Noi notam ceeea ce spunea, iar ea alegea la început de lecție o persoană care reproducea comentariul ei anterior. În acest fel se oglindea pe sine prin noi, iar discursul ei se contura liber, cu continuitate și naturalețe, fără nici un alt ajutor mnemotehnic.

Prin ea am ajuns, în anul III de Facultate, la Cluj, să mă apropii de doamna Profesor Doctor Universitar Carmen Vlad. Soțul doamnei Vlad a fost conducătorul lucrării de doctorat a doamnei Iliescu, iar relațiile dintre cele două familii erau foarte strânse, în ciuda distanței dintre orașele în care locuiau și lucrau, Sfantu Gheorghe și Cluj. Dacă aș încerca să o descriu într-un cuvânt pe doamna Carmen Vlad, aș alege cuvântul „regalitate”, cu sensul de demnitate, prestigiu și eleganță. Partea mea de Românie îmi vorbește prin multe voci – cele din familie, vocile de prieteni, profesori, oameni de cultură, dar printre vocile pe care nu le pot uita se numără cea a doamnei Carmen Vlad și a unei persoane pe care nu am întâlnit-o niciodată, dar pe care am ascultat-o cu mare interes la televiziunea națională, unde prezintă în continuare, cred, emisiunea „Nocturne,” Marina Constantinescu.

În 2003 am început stagiul de student doctorand sub conducerea doamnei Carmen Vlad. Cercetarea mea ținea de domeniul lingvistică și semiotică. În toamna aceluiași an, 2003, am început să lucrez ca profesor titular de limba engleză la Școala „Emil Isac” din Cluj. Au urmat un alt Masterat și o bursă în Anglia. Îmi amintesc vorbele tatălui meu la plecarea în Anglia: „Ăsta e biletul tău. Să zbori departe.”  În primăvara anului 2006 am devenit membru AIESEC și câteva luni mai târziu zburam spre Cracovia, unde urma să încep stagiul de un semestru ca profesor de engleză la Jagiellonskie Centrum Językowe. Acel prim semestru s-a prelungit la un an, doi (studenții nefilologi studiază doi ani de engleză în Facultate), apoi trei. 2009 este cel de-al patrulea an al meu în Cracovia.

Cum s-a născut „The Incomplete Fantasy We Call Love”

Poate părea ciudat, dar prima mea carte de poezii m-a luat prin surprindere, de la bun început, ca și acest oraș, Cracovia, de altfel, despre care nu știam foarte mult. Coincidența face că familia Vlad, doamna Carmen și domnul Ion Vlad, au petrecut, la rândul dumnealor, o perioadă de timp în Cracovia, unde au predat limba română. De aceea s-au bucurat la aflarea veștii că voi lucra în Cracovia un semestru și nu au fost surprinși de decizia mea ulterioară de a prelungi această ședere. De la început mi-au recomandat cu căldură acest oraș, care îi cucerise și pe ei cu câțiva ani mai devreme. Doamna Vlad stabilise o legătură de prietenie în Cracovia cu doamna Joanna Porawska, astfel că acest nume nu mi-a rămas străin. Coincidență, sau nu, înainte de a o cunoaște pe doamna Porawska, l-am cunoscut pe fiul dumneaei, la o prezentare a organizației non-guvernamentale care a facilitat venirea mea in Cracovia – o prezentare AIESEC, la Akademia Ekonomiczna.

Datorită ambianței prietenoase de la Centrul de Limbi Străine unde lucrez și în prezent – unde am fost recrutată de doamna Małgorzata Swiątek (persoana care a solicitat  prezența mea în Cracovia în vara anului în care Centrul de limbi străine a inițiat un contract de colaborare cu organizația AIESEC, 2006), și datorită mediului internațional al celorlalți „trainees” AIESEC, am descoperit în Cracovia un mediu fascinant și cosmopolit.

Cracovia pe care am început să o descopăr în toamna anului 2006 era pentru mine în același timp o parte reprezentativă a Poloniei și a întregii lumi. Asemenea corabiei care traversează mări străine, ape necunoscute, în căutarea unor țărmuri noi, pluteam în Cracovia mea, expolrând, învățând, crescând ca prințul din povești, într-o lună cât alții într-un an.

Limba română este o limbă romanică.  Faptul că ea conține elemente slave nu ușurează semnificativ înțelegerea, astfel că, m-am pomenit exilată lingvistic de limba polonă. Un scriitor într-o țară cu o limbă pe care nu o vorbește și, mai mult decât atât, un scriitor care nu folosește limba sa maternă în scrierile sale este un caz curios pentru critici, editori și pentru unii cititori. Ar putea fi foarte bine un scriitor mut, fără voce, fără cititori, dacă ar fi să gândim din perspectiva unei singure limbi – cea neutilizată de scriitorul în cauză. Am fost întrebată de ce scriu în engleză sau de ce țin atât de mult să public această carte în Cracovia.

Am presimțit dinainte acest șuvoi de întrebări, neîncrederea, îndoiala. Piedici reale pentru mulți, însă eu nu le-am perceput ca atare. Această carte, pe atunci manuscris, e, recunosc, un caz aparte. În opinia mea, însă, limba pe care o utilizez sparge limite, șterge bariere, reunește oameni din culturi diferite și facilitează înțelegerea și comunicarea.

Tot un caz aparte ar putea părea și decizia lui Jan Szutkowski, poet, cu pregătirea unui psiholog și muzician, de a traduce în polonă poeziile din „The Incomplete Fantasy We Call Love” după doar două scurte întâlniri la o cafea, în timpul Academiei Internaționale de Jazz organizată în Cracovia in iulie 2008. Decizia lui s-a născut, este concluzia mea, sub imperiul muzicii, una dintre formele esențiale ale comunicării umane translingvistice. De la ea, de la marea comunicabilitate a muzicii, aveam să descopăr ceva mai târziu, am împrumutat dez-limitarea, spargerea barierelor lingvistice. O dovadă în plus, doamna Doctor Agnieszka Korycinsk-Huras, pe care am avut plăcerea să o cunosc, prin intermediul unui fost student, în vara anului 2008, a decis, în urma lecturii textelor mele în limba engleză, să sprijine publicarea acestui volum. Atât eu cât și Jan Szutkowski am avut suportul acestui om extraordinar, care nu încetează să se dăruiască pe sine celorlalți. Îi suntem recunoscători pentru încredere și apreciere și pentru comunicarea de dincolo de cuvânt.

În modul în care gândesc, în ceea ce scriu și compun, muzica e cheia.

Acest adevăr esențial care transpare din munca mea ca profesor de engleză, din relaționarea cu ceilalți, din deschiderea și franchețea pe care îmi doresc să o inspir ca autor de versuri, proză, sau compozitor, a început să capete claritate odată cu maturizarea mea artistică, odată cu nașterea Alinei Alens, la câteva luni după sosirea mea în Cracovia.

Este Cracovia orașul-amprentă în prima mea carte de poezii? A fost necesar să includ în ghidul de lectură: „A se citi în Cracovia sau închipuindu-te în Cracovia”? La ambele întrebări răspund cu un „DA” apăsat. Ca spațiu al dezvoltării mele spirituale, Cracovia va avea întotdeauna un loc special în tot ceea ce fac. Este orașul care m-a readus mie și mi-a readus aminte de muzica pe care o purtam. De aceea intenționez să dau ca titlu primului meu album muzical numele „Back to Myself” – reîntoarcerea la sine.

Dar să revenim la prima mea carte.

S-a întâmplat să fie o carte de poezie.

Alina Szczepanek cunoaște un detaliu neștiut de alții, acela că m-am pomenit scriind poezii atunci când credeam ca lucrez la un roman. Acest roman, inspirat din primul meu an în Cracovia, va exista. Sperăm să publicăm, cu suportul unor instituții din Cracovia, o ediție în engleză, română și, de ce nu, în polonă, a acestei cărți și sperăm să vă avem alături în decembrie 2010, când am dori să vă vorbim mai multe despre el.

Poeziile din prima mea carte sunt rezultatul unor căutări existențiale și al unui tumult interior, care ieșea uneori de pe scala Richter. Ele au fost scrise în variante pe care le-am eliminat succesiv, alegând forma și cuvintele cu cel mai puternic impact asupra mea. Nici una dintre aceste poezii nu a scăpat acestui exces de amprentare sufletească. Dragostea e cea care a purificat, adesea prin suferință, dincolo de dezamăgiri, până la esență, fiecare vers.

Figura de stil în care trăiesc, respir, visez și mă trezesc, ca scriitor, veți observa, este metafora. Metafora e forma în care topesc într-o pastă fluidă cuvintele. Am ales de cele mai multe ori cuvinte mici, pentru a exprima adevăruri mari. La fel ca viața, muzica sau dragostea, comunicarea interumană nu are nevoie de mai mult.

S-ar putea ca poeziile pe care le-am scris să se transpună în romanul pe care îl voi scrie. S-ar putea ca acest romanul să se transpună în poezie. Oricum ar fi, deasupra sau dedesubt va fi întotdeauna muzica, vocea, înțelese ca metafore.

Muzica mea nu e muzica altcuiva, la fel cum cuvântul pe care îl aleg e diferit de cuvântul ales de altcineva. Dincolo de diferențe insignifiante, prin filtrul gândului bun, am încercat să mă înțeleg și am încercat să-l înțeleg pe cel de lângă mine.

Dacă nu am fost deplin înțeleasă, mă aștept ca sămânța gândului bun pe care am sădit-o în cuvântul scris să înflorească în adevăr mai târziu… Mă veți găsi aici, așteptând cu răbdare primăvara din privirea voastră.

Vă mulțumesc pentru atenție!